Episodul 23 - Cărucioare, animale şi evrei

Cu pletele în vânt, şi entuziasmaţi peste măsură de cursa cu căruciorul, Ciuraru cel mic, Milică şi Ionuţ observă doar prea târziu gardul despărţitor dintre stradă şi râul Dâmboviţa, care le taie avântul automobilistic şi îi proiectează prin aer pe diferite traiectorii. Odată reveniţi cu picioarele, coastele, genunchii şi coatele pe pământ, cei trei se reculeg de pe sol şi revin în poziţie verticală. Ionuţ loveşte nervos căruciorul cu piciorul; căruţul se ciocneşte cu un zăngănit de gard, şi se prăvăleşte pe povârnişul către Dâmboviţa.

Milică aruncă o privire înapoi spre Carrefour. Trupele speciale antişoc ale trustului gâfâie sleite de efort (la urma urmei, fuseseră recrutaţi dintre membri Scorseze Security, gardienii Metrorex, recunoscuţi ca nefiind tocmai Legiunea Străină), dar agită armele în aer în speranţa că îi vor descuraja pe fugari. Cei trei îşi iau picioarele scurt la spinare, sărind în şanţurile unde fusese cândva Fabrica de Pâine Spicul, rasă acum la pământ de cumularea evenimentelor Sfârşitul Lumii, partea I, şi construirea pasajului Basarab. Circulau zvonuri cum că în tranşeele de la marginea Regiei ar fi trăit o rasă ciudată de oameni cârtiţă, urmaşii şaormarilor şi agenţilor de pariuri izgoniţi de pe pământurile lor, pentru a face loc buldozerelor şi macaralelor. Legaţi de acele teritorii, micii întreprinzători ar fi refuzat să plece şi au început să fie vânaţi de municipalitate, ajungând în cele din urmă să se adăpostească sub pământ, în galerii săpate cu unghiile şi cu dinţii. Dar astea erau doar legende locale, iar Ionuţ, care trăise în Regie mai mult decât era cazul, după părerea lui, ştia că poveştile fuseseră născocite de ăia de la Transporturi, ca să ţină plebea departe de cluburile lor iubite din Regie.

După cinci minute de manevre prin şanţurile respective, Ciuraru cel mic scoate capul la suprafaţă şi indică cu degetul către blocul lui Mocanu, lângă care cei trei ajunseseră. Blocul era situat pe vechiul terenul viran din spatele U-urilor, construit special pentru cei care se ataşaseră atât de tare de Regie, încât nu mai doreau să plece vreodată de acolo. Mocanu nu făcea parte din această specie ciudată, dar Pizza Dream deîmpreună cu clătităria erau practic la scara blocului, iar Mocanu pur şi simplu nu se sătura de sosul My Hot Dream şi de clătitele cu brânză dulce şi stafide. Ciuraru cel mic duce palma orizontal la ochi de două ori, şi bate din picior o dată, mult prea discret pentru cei doi neofiţi, care ridică din umeri nedumeriţi. Indianul stă încordat şi ascultă. Un nor negru trece pe deasupra lor, o ciocănitoare cloncăne, un miros de pâine proaspătă persistă în aer. Ciuraru cel mic duce amândouă palmele la gură şi produce un zgomot identic cu cel al ciocănitorii. După 20 de secunde, Ciuraru mare apare în spatele lor ca din pământ, rânjind:
- Wha' took you so long?

Milică îi sare în braţe indianului, îmbrăţişându-l afectuos.
- Credeam că...te-am pierdut.

Ciuraru duce degetul la gură a "şşşşş", şi le face semn celor trei să îl urmeze. Târâş, grupul părăseşte şanţul şi traversează drumul prăfuit şi ajunge în ascunzişul improvizat în nişte tufe boschetice, care îi adăpostea pe Mocanu si Dl.Geo.
- Geo...şuieră Ionuţ printre dinţi.
- Caraşca...răspunde Dl.Geo scrâşnind.
- Văd că nu te-ai ridicat de la condiţia de evreu.
- Mi se pare că tu eşti ăla roşcat.
- Mie mi se pare că tu eşti ăla care are părinţi evrei.
- Uuuuuu, vezi că ai ceva roşcat în păr. Ah, scuză-mă, este părul tău.
- Jidanule.
- Roşcatule.

Ionuţ strânge din pumni a neputinţă, după care amândoi izbucnesc în râs şi se îmbrăţişează, bătându-se pe spate reciproc. Urmează bineţuri şi hihoteli de revedere, se toastează cu Fanta de scorţişoară cumpărată din gang, veselie şi voie bună. Timp de 5 minute, toată lumea pare să fi uitat de catastrofa iminentă, până când Ciuraru tuşeşte puternic, amintindu-le tuturor scopul prezenţei lor.
- Nu ar fi mai bine să discutăm înăuntru la tine? aruncă o sugestie Milică, parţial deranjat de praful care i se depusese pe piele şi îi dădea impresia de sufocare, parţial ros la stomac de foame. Ionuţ realizează şi el că nu a mai mâncat nimic de aproape 24 de ore şi, cu o licărire în ochi, îngână:
- Da...înăuntru...
- Ntz, răspunde Mocanu. Soldăţeii Caprei sunt deja la mine în casă. Am pus un fir de păr la broasca uşii de la intrare când am plecat, iar acum e lipsă. E un truc mai vechi, e foarte folositor să te fereşti de capcane. Am o pungă cu păr tot timpul la mine, în caz de nevoie, mai adaugă Mocanu.
- Şi...nu te-ai gândit să recoltezi părul un pic mai uniform? întreabă Milică, indicând către mâinile lui Mocanu, una acoperită de pilozitatea naturală, cealaltă complet cheală.

Mocanu deschide gura să răspundă, apoi se opreşte fără ca sunetele să îi fi părăsit cavitatea bucală, meditează o clipă gânditor, după care schimbă subtil subiectul:
- Ah, ce vreme insuportabilă, e atât de cald în Bucureştiul ăsta, parcă suntem în deşert, haha, haha.

***

Într-o cameră plină de semi-întuneric, doar cu o lampă gen masă de biliard atârnată de tavan, luminând peste o masă veche de nuc masiv şi peste Mistretzul, care stă aplecat peste ea.

Camera nu are scaune, doar două fotolii de piele vişinie, scorojite de vreme, greutate umană şi accese de furie manifestate sincer şi deschis de mulţii chiriaşi ai mansardei din Valea Neagră, inclusiv Mistretzul.

Sub cerul ferestrei, sub cerul dreptunghiular, o canapea din alt set, maro, adăpostea o scrumieră şi o ţigară de foi cu bandă aurie, care se consuma odată cu Mistretzul.

Sub lumina lămpii, Mistretzul se joacă cu o mică grămăjoara de praf alb, situată pe o suprafaţă de oglindă. O face liniuţe, împingând-o cu lama de ras ori în stânga, ori în dreapta, subţiind-o şi lungind-o, apoi împărţind-o ca pe o ramă în două liniuţe mai mici şi tot aşa, repetând obsesiv:

- Nu, nu, nu, nu, nu,...*

Cu mâinile tremurânde, Mistretzul strică modelul, împrăştiind praful pe suprafaţa sticloasă. Roşu la faţă, rage, într-o criză de furie puternică, şi sare cu picioarele în faţă, dărâmând unul din fotolii, şi apoi izbindu-l în mod repetat cu pumnii şi urlând. După 30 de secunde, telefonul agăţat undeva pe perete sună. Mistretzul pune pe pauză răbufnirea violentă pentru a răspunde la telefon:
- Da.
- Domnule Mistretz, se auzi vocea recepţionerei, au sunat vecinii de palier să se plângă că s-ar auzi nişte zgomote puternice din camera dumneavoastră...din nou.
- Ce? Ce, mă? Cine?
- Domnule Mistretz, vă rugăm să păstraţi un volum scăzut al sunetului, pentru a nu deran...
- Muiştii ăia de la camera 103, nu?
- Domnule Mistretz, vă rog să...vocea continuă să vorbească în receptor, dar Mistretzul deja ieşise pe hol, tropăind apăsat pe duşumeaua culoarului. Ajuns la 103, începe să bată în uşă, la început cu pumnii, mai apoi, văzând că nu răzbate, cu picioarele, sfârşind a izbi uşa cu avânt, încercând să o facă să cedeze. După zece-cinşpe lovituri, uşa se crapă pe mijloc, dar nu se lasă deschisă, fiind blocată în mod evident pe cealaltă parte de un obiect de mobilier. Mistretzul încearcă să îşi strecoare capul înăuntru, a la Jack Nicholson, însă nu reuşeşte manevra, fie din cauza crăpăturii prea mici, fie din cauza capului masiv.



Rămas fără prea multe opţiuni, Mistretzul îşi coboară gura la nivelul crăpăturii şi începe să ţipe prin ea, convins că lemnul ar filtra altfel sunetul.
- Bă căcaţilor, dacă mai aud o dată, bă, că sunaţi la recepţie, vin aici şi vă bat pe amândoi pănă plângeţi pişat pe ochi şi vă pişaţi căcat, bă ! Şi după aia vă mănânac boracul ăla mic în faţa voastă, cu brânză şi roşii, bă, m-auziţi??? Şi apoi îl cac la veceu şi îl mănânc iar ! MĂ AUZIŢI, BĂ?

Mistretzul, satisfăcut de modul în care s-au desfăşurat ostilităţile, dar în continuare nervos, tropăie înapoi în camera lui, ridică telefonul care atârna lângă perete, şi declară:
- S-a rezolvat, la revedere, sărumâna, după care pune receptorul înapoi în furcă. Răsuflând să îşi revină în starea de normalitate, Mistretzul ia lama de jos şi reîncepe aranjarea prafului, când telefonul sună iar. Nervos, din cale afară, Mistretzul răspunde răspicat:
- Da !

După câteva secunde de ascultare, falca de jos a Mistretzului coboară încet, iar expresia sa sugerează o stare docilă, curioasă şi uşor încântată.

***

În boscheţii de lângă blocul lui Mocanu, se doarme pe rupte, după circa 10 ore de pândă şi, într-un final, lăsarea nopţii. După ce descoperirile revelate de dosarul săltat involuntar din arhivele Caprei fuseseră expuse Domnului Geo şi lui Mocanu, şi după ce grupul de fugari observaseră din ascunziş cum Coman ordonă retragerea trupelor, contrariat de faptul că nimeni nu căzuse în capcana pregătită atât de detaliat de el, concluzia unanim acceptată a fost că e nevoie de masa de seară (biscuiţi cu gem, pentru eficienţă maximă de conservare a energiei, fără adiţiuni adipoase care i-ar fi îngreunat în misiunea lor) şi 8 ore de somn, evident, în boscheţi. Undeva aproape de miezul nopţii, Ciuraru cel mic deschide ochii, se ridică de jos cu mişcări de felină şi pleacă printre blocuri. După 2 minute, ajunge la intersecţie la Grozăveşti, se uită stânga-dreapta şi sare peste gardul despărţitor de Dâmboviţa. După vreo 10 secunde, Ciuraru mic iese înapoi la stradă, cu căruţul de Carrefour, anterior folosit pe post de vehicul. Calm, Ciuraru aşteaptă ca semaforul de la trecerea de pietoni să se facă verde şi trece, cu căruţul în spate.

Ciuraru cel mic traversează parcarea goală de la Carrefour, ajungând la porţiunea acoperită care adăposteşte grămada de căruţuri, aşezate cap la coadă. Indianul lasă căruţul jos şi, elegant, îl împinge pe roţi înspre capătul unuia din rândurile deja existente. Grătarul căruţului se loveşte de grătarul rabatabil al căruţului din capăt, scoţând un zăngănit uşor. După ce cele două dispozitive de transport au fost potrivite, Ciuraru cel mic apucă cu vârful degetelor lanţul căruţului din faţă şi îl trage către cel din spate, introducându-l în locaşul existent. Cu un declic, moneda e împinsă în afară, iar Ciuraru mic o prinde în palma sa, privind-o apoi în lumina lunii, care se reflectă atât în bucata de metal, cât şi în ochii sclipitori ai indianului, care mormăie fericit:
- Cinşmii...





* Paragraful marcat este scris prin excelenta amabilitate şi participare a lui Emil Lazăr, zis DintDeAu12, zis Cerbuu, zis Christina Staguillera, zis Tooth Fairy (joc mega-subtil de cuvinte, primul cuvânt se referă la nick-ul său de la Counter, iar al doilea la rasa minusculă pe care o comanda în jocul de Utopia, sub influenţa power-trip'urilor din perioada Fratzia)