"Văd o bucată de cer de un albastru pal, presărată cu firişoare de nori, albicioase şi fumurii. Soare. Străluceşte puternic, dar nu îmi deranjează ochii. Dimpotrivă, o idee de galben cald se împleteşte cu peisajul eteric şi se revarsă către pământ. Către mine. Sunt cuprins de toropeală, e o senzaţie plăcută, vreau să mă adâncesc în ea, dar îmi dau seama că mâinile şi picioarele mele sunt amorţite de aburul călduţ. Nu mă pot mişca. Sunt paralizat.
SUNT PARALIZAT.
Aiurea, aiurea, aiurea. Păstrează-ţi calmul. Îmi păstrez calmul. Trag de mine. Membrele nu răspund la comenzile emise de voinţa mea. Dar trebuie, TREBUIE să mă mişc. Îmi risipesc gândurile care îmi năvălesc în minte şi zboară ca un stol de lilieci speriaţi, izgoniţi din peştera lor, şi îmi concentrez atenţia asupra umerilor şi şoldului. Rădăcinile mâinilor şi picioarelor mele. Trag de mine. Simt un flux de energie în coşul pieptului şi mă sufoc. Clipa mea de concentrare se risipeşte şi gândurile negative se adună la loc. Dar nu contează. M-am mişcat. Mă mişc.
MĂ MIŞC.
Unde sunt? Văd dealuri maronii şi galbene. Şi câmp. Spice aurii de-a stânga şi de-a dreapta mea. În mijloc sunt eu. Şi o cărare prăfuită care se duce dreaptă către dealuri, către pădure. Eu stau pe ea şi mă simt ca şi cum locul meu e acolo, pe drumul ăsta de ţărână; mă mişc pe cărare. Domol, puţin curios, dar cu aerul de familiaritate al călătorului care revede un loc vizitat demult. Pe măsură ce străbat întinsura aurie de câmpie, mi se face sete. Nu e de la căldură, nu e nici de la praful pe care îl stârnesc când înaintez şi care mi se aşează pe buze; e CEALALTĂ sete. Pe care nu o mai simt de trei ani...în afara momentelor când sunt
aici . Mă apropii de pădure. E o pădure veche de stejar, statornică, de culoare verde-viu, dar îmi lasă o senzaţie rece în oase, e...cumva pădurea asta...este...
UN SUNET.
Un scâncet de copil. Sau a fost râset? De unde a venit? Încerc să disting mişcare în întunecimea din codru, străpunsă ici-colo de pete luminoase. Soarele e tot acolo, dar senzaţia de toropeală a dispărut; de altfel, razele doar luminează, nu încălzesc, şi răceala emană. Din nou un chicot. Acolo sus, în dreapta, doi metri mai jos de luminiş, lângă ficusul ăla disproporţionat. O fetiţă? Mă apropii. În urcuşul meu, mă agăţ cu piciorul de o rădăcină dezgropată. Cad şi mă lovesc la genunchi. Mi-e sete. Pădurea asta...Mă ridic şi mă scutur, urc, sunt la trei paşi, doi, unul. Sunt lângă fetiţă. Dar nu e o fetiţă. E un băiat, mic, pistruiat şi tuns după castron.
Îmbrăcat în haine de fetiţă. Şi nu mai e singur. În strângerea mâinii lui, o liană a ficusului (liană?) se transformă în faţa ochilor mei într-o mână oarecum feminină, oarecum vegetală, după care o entitate ia fiinţă crescând din restul plantei, şi mi se arată. Ţine băiatul de mână.
E EA?
Imposibil, imposibil. Accidentul, maşina făcută praf...am văzut-o cu ochii mei, cu dinţii descărnaţi...Mă ia ameţeala. Nu mi se taie picioarele, întreruperea vine de undeva din centrul capului meu şi se răspândeşte rapid. Cad şi mă lovesc la cap. Deschid ochii, prin ceaţa care mi s-a ataşat privirii ca o membrană O disting. Nu, nu mai e EA. Seamănă cu EA, dar e o prezenţă hidoasă, ademenitoare şi
malefică. Amăgitoare. Pădurea e amăgitoare. Spiritul rău mă cuprinde. Apa îmi invadează căile respiratorii şi mă înec. Mă mişc. Mă mişc. Mă trezesc."
Bărbatul închide un caiet gros cu coperţi de carton, pe care scrisese cu marker negru: "Jurnal de vise". Începuse să îl ţină cu doi ani jumătate în urmă, când abia terminase Programul şi apăruseră coşmarurile. Cu ajutorul psihologului lui, Rodica, reuşise să învingă perioada neagră şi să îşi pună viaţa în ordine. Cu şase luni în urmă, proiectul lui a primit aprobarea şi cu fonduri europene îşi ridicase o pensiune la gura Deltei, unde presta servicii de agro-turism: plimbări pe spatele delfinilor pe canale, lupte de aligatori şi deja renumita cursă în sac pe perechi ( un om şi un boa constrictor), care se desfăşura săptămânal, fiind deschisă oricui plătea 1000 de euro înscrierea şi îi semna o hârtiuţă de absolvire în caz de evenimente neprevăzute. Viaţa părea să îi zâmbească în sfârşit, când, de patru săptămâni încoace au reapărut visele. De fapt, alte vise, mult mai adânci, dar şi mult mai înfricoşătoare. Nu îi spusese nimic Rodicăi. Nu vroia să o îngrijoreze...se uită la ea cum dormea perfect liniştită lângă el şi se simţi norocos; notase totuşi totul în jurnalul său de vise.
În fiecare vis, i se arăta copilul acela plăpând, băiatul îmbrăcat când în haine de fetiţă, când în costum mânjit de îngeraş, întrebător şi speriat. Şi tot în fiecare vis era fiinţa aia diabolică, care plana mereu ameninţătoare. Trebuia să fie tare. Să fie calm. Să rabde, să noteze totul în carnetul său până găsea un sens în mintea lui.
Bărbatul se uită la ceas. 6:58. În două minute urmează să sune alarma radio-ului. Zi lungă, trebuie să se ocupe de extinderea pistei de cursă cu tribune şi capcane cu urşi la pensiune, chestie care urma să adauge la elementul distracţie şi evident, financiar. Răsuflând a acceptare, Ciprian sare jos din pat şi se duce agale spre duş.
***
Milică păşeşte afară din duşul din apartamentul lui Mocanu şi se priveşte în oglindă. Ochii încercănaţi, cu nuanţe vineţii în jur. Încercase să argumenteze raţional necesitatea de a pleca spre Tulcea cu 10 ore în urmă, dar logica lui se lovea de importanţa capitală de a da un Heroes 3: Shadow of Death în şase, susţinută frenetic mai ales de Ionuţ şi Ciuraru, oamenii în care Milică avea cea mai mare încredere să îl înţeleagă şi să îl ajute, respectiv. Dl.Geo fusese decimat imediat şi se retrăsese într-un colţ scandalizat de cum fusese tratat în joc, dar în acelaşi timp intrigat de această manifestare şi de ritualul ce o însoţea - provocări, insulte, răutăţi aruncate pe sub gură. Lui Milică îi fu greu să se concentreze asupra jocului, iar Mocanu profită prompt de oportunitate, furându-i castelul cu populaţia pe trei săptămâni şi campându-l şapte zile.
După trei ore în care nimeni nu mai părăsise masa de joc şi în care Milică se lamentase în van, înţelesese că abia mâine vor putea pleca şi că ar fi bine să se odihnească. Încercase să adoarmă, dar nu putu să îşi ia gândul de la prietenul lui blănos, ţinut captiv de duşmanul lui cel mai înverşunat. Cu privirea în tavan, petrecu ore de-a rândul, primind în acelaşi timp actualizarea auditivă a jocului de Heroes care se desfăşura. Mobilul îi sună la 5 fără 20. Milică îl opri repede, se duse la Ciuraru şi îl bătuse pe umăr, cu un aer serios:
- Mă duc să fac un duş, terminaţi şi voi în 10 minute, să prindem cursa de 5 jumate...
- 10 minute? Hehehe, repetă Ciuraru. Îi curăţ acuma pe ăjtia.
- Ciuraru, serios, trebuie să mergem, dă-ţi şi tu interesul, te rog.
- Bine, mă, bine.
Milică se calmase un pic sub jetul fierbinte de apă (fierbinte fiindcă apa funcţiona pe regimul Regie, adică apă caldă şi rece la discreţie, doar nu în acelaşi timp), şi acum se privea curios în oglindă, gândidu-se la ceea ce va urma. Îşi trage pe el blugii şi hanoracul şi se întoarce în cameră, unde îi vede pe Mocanu, Ionuţ şi Ciuraru îngrămădiţi la calculator.
- Unde e Ciuraru mic?
- S-a dus sa mai ia nişte chipsuri şi cola, că avem şi noi pauză şi putem mânca.
- Pa-ce?
- Pauză, nu pace. Ciuraru mestecă nişte corn cu gem găsit pe masă la Mocanu şi arată către ecran.
- A crashat jocul şi am pierdut salvarea. Facem RMK, aceleaşi oraşe, aceiaşi eroi.
Milică începe să ţipe ca din gură de şarpe, pe un pitch foarte foarte înalt, pierzându-şi vocea pe măsură ce urlă mai abitir dinlăuntru.
[...]
20 de minute mai târziu, Ciuraru curăţă harta cu rush de centauri, râde victorios, sare în picioare şi face satisfăcut către Milică:
- Gata.
- Ga...ta? Gata? Putem să mergem? scânceşte Milică din colţul în care se prăbuşise şi plângea înfundat.
- Imediat ce strâng borcanele pentru Mamangela. Mocanu a zis că mi le dă pe toate, cu cinşi mii, cinşi mii. Ciuraru zâmbeşte demonstrativ, Ciuraru Mic aprobă din cap. Apoi ia o sacoşă mare de rafie şi amândoi încep să aranjeze metodic în ea undeva la 100 de borcane de 400 pe care Mocanu le ţinea pe unul din balcoane. Milică tremură de două ori, convulsiv, şi se îndeasă mai tare în perete.
[...]
După încă 10 minute, un grup de şase persoane, dintre care două cărau de o toartă şi de alta o sacoşă de rafie de dimensiuni considerabile, străbătea poteca ce trecea prin faţa căminelor P25 - P27 şi ieşea în spate la R2. Încă 10 minute să ajungă, pe ceas. Pe lângă faptul că scurtaseră considerabil traseul către autogara Augustina, grupul ocolise şi traseele clasice pe unde ştiau că vor da nas în nas cu soldaţii Caprei, care fără îndoială mişunau zona deja la ora asta. Dl. Geo reperează cu colţul ochilor mişcare pe lângă gardurilor caselor construite recent în spate la R2.
- Aţi văzut? Mogâldeaţa aia, acolo.
- Moldoveni...făcu Mocanu, strângând din dinţi. Şi-au făcut cuib aici de vreun an deja. Ştiţi când a fost cutremurul ăla la italieni? Eh, uite atunci s-a resimţit cumva aici şi s-a căscat pământul...şi de atunci tot ies pe acolo, roiuri roiuri de moldoveni. Şi-au construit aşezări. Îi atrage Carrefour-ul. Un popor de barbari, dar temători...nu trec de şanţul de la Spicul.
Ascultând vorbele Mocanului, ceilalţi privesc înspre garduri şi văd grupuri de persoane, familii, bătrâni şi copii ascunşi în spatele lor, în curţi. Şoapte înfricoşate se ridică în aerul dimineţii.
- Şiuraru, Şiuraru.
- Şiupacabra !
- Nu zaiţ pagadi !
Grupul înaintează tăcut, cu scopul tacit de a părăsi cât mai repede zona aceasta care îi făcea să se simtă în nesiguranţă. Încă trei case, uite trecerea de pietoni, e verde. Grupul trece şi îşi continuă drumul prin parcare la Carrefour, până la autogară.
Odată ajunşi, Milică şi Ciuraru pătrund în clădirea ce ţinea casieria, cu restul alaiului aşteptând afară, lângă microbuz. Milică îi face un semn lui Ciuraru, "lasă-mă pe mine să mă ocup", şi bagă capul la casier.
- Două bilete la prima cursă, vă rog. Locuri cu faţa în direcţia de mers, adaugă. Apoi, jumătate către Ciuraru, jumătate către casier: mi se face rău dacă merg cu spatele, de mic am problema asta.
- Prima cursă e mâine. Ora 14, răspunde funcţionarul mătăhălos.
- C-c-c-când??? bâlbâie Milică. Asta e în...treizeci şi...de ore...
- Mai devreme de atât nu avem, băiatul. Plăteşti sau te dai la o parte, am coadă în spatele tău.
- P-p-p-plătesc, plătesc, murmură Milică.
- 700 de RON. Da' vezi că nu ai număr, e cu loc în picioare, rânjeşte casierul. Drum bun cu Augustina, unde clientul este stăpânul nostru.
Afară, Mocanu este întrerupt din povestea lui despre cum să îţi construieşti un business de succes pe Internet de o bubuială. Toate geamurile autogării sar ţăndări, cei patru se aruncă la pământ din instinct. Dinăuntru, un răget inuman răzbate, acompaniat de ţipete de femei şi copii. Ionuţ se uită speriat la Ciuraru Mic, care pare şi el surprins de situaţie. Două secunde mai târziu, Ciuraru Mare iese prin unul din geamurile sparte şi se strecoară după autobuz, făcând semne elocvente din mână a "Milică a luat-o în Brăila".
