Episodul 1 - Început

Milică coborî pe spirala colorată ce i se înfăţişa în faţă, pe de o parte curios, pe de altă parte fermecat de construcţia neobişnuită. Deasupra vedea numai spirală, dedesubt de asemenea. Deşi printre buclele nuanţate în alb şi negru se căsca hăul, Milică nu se temea. Înainta continuu pe spirală, coborând pe banda descendentă în timp ce fredona unul dintre hiturile formaţiei Valahia, a cărei fan fusese la vremea lor.

“Baaaaanii şi fetele/ Ne mănâncă pâinea cu unt/ Oooooo…pâineeeeeee”

Simţi pentru moment că ceva nu era cum trebuia, dar alungă rapid gândul, continuându-şi drumul. Din când în când, mai căsca ochii în jur, şi remarcă lianele care începuseră să apară pe marginile spiralei. Apoi, lianele se făcură crengi, crengile copaci. Se uită cu coada ochiului undeva spre burta lui, băgă mâna în buzunarul de la piept şi scoase de acolo o bucată de pateu, pe care o mută în alt buzunar, dublu, aflat pe partea din faţă a hanoracului său Rocawear alb. Ciudat, ceva se mişcă în buzunar, scoase un sunet slab, după care se potoli.

Milică mergea deja de câteva minute, când spirala se termină şi puse piciorul pe pământ. Îşi zâmbi mulţumit, şi continuă să meargă la fel de liniştit prin deja pădurea care îl inconjura. Totul îi părea familiar, de fapt, putem spune că Milică se simţea în sfârşit acasă. O căldură placută îl toropea, iar corpul începuse să i se lase din ce în ce mai greu. Picioarele i se târşâiau greoi pe pământ, şi în curând fu nevoit să se oprească să se odihnească, fără însă să piardă din senzaţia de bine ce îl stăpânea. Se aşeză pe jos, direct pe iarbă, şi spuse cu voce tare:
- Oare om mai avea mult de mers?

Buzunarul de la burtă i se mişcă din nou. Milică zâmbi, şi ridică privirea.
- Am ajuns ! Ştrengărel, am ajuns.

Pisicul pe care Milică îl ţinuse în buzunar tot timpul ăsta scoase capul afară, şi răspunse:
- Eşti sigur că aici e?
- Da, sunt sigur, zise Milică, e cum spunea Guţanu, la petunia gigantică din Pădure. E aici. Mai vezi vreo petunie gigantică prin preajmă?
- Hmmm...nu ştiu, mie nu îmi miroase bine chestia asta.
- Dacă nu miroase a peşte, ţie nu îţi miroase nimic bine, i-o tăie Milică şi împinse capului pisicului înapoi în buzunar, după care puse piciorul pe tulpina petuniei şi începu să se caţere. Încet, încet, Milică îşi croi drum către vârful plantei, frunză cu frunză, până ce într-un final ajunse. Faţa i se lumină pe măsură ce în faţa sa apăru ceea ce căuta.

- Crisalida. E aici. Zâna ! Am găsit zâna ! chicoti Milică entuziasmat şi se repezi la floarea vie a petuniei, îndepărtându-i petalele una câte una. Când în sfârşit termină de rupt petalele, văzu ceea ce căuta. Fiinţa firavă şi mică stătea ghemuită, cu faţa ascunsă, fără să se mişte, speriată parcă de ameninţarea străinului care îi deranja liniştea. Milică o apucă de un umăr şi strigă << Te-am găsit, Zână ! Te-am găsit >>

În acel moment însă, fiinţa îşi întoarse faţa brusc, iar Milică văzu cine îl aştepta. Ştima Apelor, cruda Ştimă a Apelor, cândva pură şi simplă, asemenea pădurii în care vieţuia ca zână, până când a fost batjocorită şi stigmatizată pe veci de nişte nesăbuiţi, aştepta acum răzbunarea. Milică deschise gura a surprindere, iar Ştima năvăli în el, luându-i maul scurt.

Milică sări din pat, transpirat din cap până în picioare, şi urlând. Femeia lui, fosta Miss România Adina Dumitru, se ridică în capul oaselor şi începu şi ea să ţipe.
- A fost un vis, a fost un vis, încercă Milică să dreagă situaţia.
- Nu am visat nimic, nu am visat nimic, ţipă Adina, mai acătări.
- Nu, eu am visat !
- Păi şi atunci eu de ce ţip? DE CE? AAAAAAAAAAAAAAA?
- Căcat...îşi spuse Milică, cu voce tare, sări jos din patul lui cu saltea din Fanta Fructe de Pădure (a III-a din acea săptămână, şi era de abia joi), îşi trase pantalonii şi geaca pe el, şi ieşi afară.
- CE FACI?? Nu mă lăsa aici după ce am visat urââââââââââââââââât, urlă Adina.

Milică oftă a lehamite, şi ieşi pe uşă, cu gândul să ajungă la primul telefon public liber la ora aia.